După o pauză de o lună am revenit în Seattle. În acest timp am fost în Houston, oraș despre care voi scrie câte ceva în viitorul apropiat. Acum însă am o istorioară care nu e legată nici de geografie nici de cultura americană. Tema de astăzi este preluarea obiceiurilor [proaste periculoase].

În unul din episoadele precedente am menționat alți oameni care locuiesc în aceeași casă cu mine - doi băieți din Arabia Saudită. Cu toții beneficiem de ospitalitatea unei familii cu rădăcini lituaniene.

Printre alte personaje găsim și pe unul din nepoții proprietarului - Mircea (nume fictiv). El are 3..4 ani și deseori petrece timpul cu mine, urmărind ce fac și din când în când mă ajută. Cu el am dezasamblat și reparat laptopul meu, cu el am schimbat acumulatorul într-un ebook reader, cu el am instalat niște boxe, etc. Deseori vine în camera mea, poate vine să asculte muzică cu mine (îi place să sară în ritm, spre exemplu cu ZZ Top - La Grange), sau pur și simplu îi este interesant cu oamenii care-i acordă atenție.
Uneori vine, mă salută, stă un pic și îmi spune că pleacă (uneori șoptește la ureche). Vine înapoi peste câteva minute și zice că s-a întors. Trebuie să fiu la curent cu toate aceste mișcări strategice pe tabla de șah, respectiv întotdeauna îl ascult și confirm că am înțeles, că voi rămâne acolo unde sunt, că pot să-l aștept în timp ce el se ocupă de lumea lui, etc.

Atașamentul este un fenomen bizar. Până la plecarea mea, a trecut mai puțin de o lună din momentul în care el și cu mama sa vin în vizită practic în fiecare zi, dar în pofida acestui fapt - comunicarea cu Mircea a devenit o parte importantă din viața mea. În timp ce eram în Houston, de el îmi era dor cel mai mult (-:

***
Mai sunt și niște "personaje variabile" - prieteni ai saudiților, care îi vizitează. Interacționez cu fiecare din ei, aflu de unde anume vin, ce studiază, etc. Cum ți-ai și imaginat, ei se roagă de N ori pe zi, la un timp prestabilit. Aceasta reprezintă un element important din viețile lor. Deseori întrerup procese interesante (dacă suntem cu toții la masă, sau jucăm împreună) - ei pleacă, spunând ”trebuie să mă rog” sau ”e timpul rugăciunii”.

Pentru mine acest proces e ca o cutie neagră, de aceea prima dată când am dat de asta, i-am întrebat despre sincronizarea fuselor orare, ce fac cu ”daylight saving time”, cum determină direcția spre Mecca, cum determină direcția spre Mecca astronauții musulmani, cum se determină direcția spre Mecca pe o altă planetă, etc. Cu alte cuvinte, fac ceea ce ar face un inginer de rând - mă gândesc cum se va purta sistemul în scenarii exotice care nu au fost descrise explicit. La toate aceste întrebări au fost găsite răspunsuri în carte. Vă spun care e situația în linii generale - dacă nu poți găsi direcția, te rogi cum poți, zeul înțelege și nu se supără.

Din când în când ei se roagă împreună - rugăciunea e și un mod de socializare.

***
Am aflat că zilele astea Mircea explora casa și se juca cu chestiile sale, iar la un moment dat a început să repete mișcările tipice din timpul unei rugăciuni. Fiind întrebat de ce face asta, a spus:

așa fac alții.

***
Imaginează-ți dacă în casa aceasta la o oră fixă toți ar scoate din buzunar o ilustrație cu Spiderman și ar recita ”yama-yama yama yaaaaama!”. Ce ar face Mircea?

***
Imaginează-ți ce se întâmplă în conștiința unui copil dacă ”așa fac alții” devine ”așa fac toți”? Dacă la intrarea în liceul în care învață sunt doi îngeri păzitori? Dacă la fiecare intersecție sunt biserici? Dacă în colțul fiecărei camere stă câte o icoană? Dacă președintele se bazează pe ”dumnezeu să ne aibă în pază” când ia decizii strategice? Dacă mama sau tata spune ”doamne ferește!” sau ”'nedzău' mă-tii!” la fiecare pas?