Dacă omul a provenit de la maimuță, de ce maimuțele nu se mai transformă în oameni?

Este o întrebare la care s-au gândit mulți dintre noi, însă numai unii au primit un răspuns adecvat. Căutând pe Internet, găsești multe răspunsuri greșite, fiecare fiind greșit în felul său. Voi încerca să ofer un răspuns mai puțin greșit decât altele.

Omul nu a provenit de la maimuță

Să începem cu aceea că întrebarea formulată se bazează pe o premiză falsă, precum că teoria evoluției afirmă că omul a provenit de la maimuță. De fapt, o observație consistentă cu teoria ar fi că ”omul și maimuțele au un strămoș comun”.

Asta înseamnă că noi suntem specii înrudite, dar nu am provenit noi din ei, ci atât ei cât și noi am provenit dintr-o altă specie.

Orice strămoș e rudă, dar nu orice rudă e strămoș. Termenul ”rudă” nu e sinonim cu ”strămoș”, însă acei care spun că omul a provenit de la maimuță având în vedere ”ei sunt strămoșii noștri” - cad în capcană.

O analogie ar putea clarifica situația, voi substitui intenționat cuvintele ca să fie evidentă eroarea în raționament.

Dacă eu am provenit din mătușa mea, de ce mătușa mea nu se transformă în mine?

Sau

Dacă eu am provenit din mătușa mea, de ce mătușa mea mai există?

Ne vom mai întoarce la aceasta un pic mai târziu, acum e suficient să conștientizezi că rudă și strămoș nu sunt sinonime. De asemenea, voi ilustra aici un arbore care reflectă mai bine legătura de rudenie dintre oameni și alte maimuțe.

Se transformă populația, nu individul

Imaginează-ți că te uiți prin binoclu la niște lupi din depărtare. Unul fuge după coada sa, altul mai rupe o bucată dintr-o căprioară care a murit câteva zile în urmă, iar altul se uită la o lupoaică de lîngă rîu, care i-a căzut dragă.

Apoi îți țintești privirea din nou pe lupul care fugea după coada sa și vezi că... Hop! el s-a transormat într-un câine!

Păi să știi, că evoluția nu are loc așa. Transformările nu sunt instantanee și ele nu afectează un singur individ. Ele se petrec treptat și foarte lent, diferența dintre două generații succesive este foarte mică și trece neobservată. Diferența dintre indivizi separați de câteva zeci de mii de generații însă, va produce un contrast mai evident.

Așadar poți fi absolut sigur că dacă urmărești cu mare atenție o maimuță, ea nu se va transforma în om, niciodată.

Evoluția nu face îmbunătățiri

Întreabă prietenii tăi ce înseamnă ”evoluție”, probabil vei observa că termenul se asociază cu progres, îmbunătățire, schimbare spre ceva mai bun. Adică se presupune o trecere la ceva mai avansat (precum un disc de 200 GB e mai bun decât unul de 10 GB), asta va fi reflectat în răspunsurile prietenilor.

Dacă te uiți în DEX, vei vedea că termenul de fapt se definește ca ”schimbare” și ”transformare”, fără de calificative de genul ”superior” sau ”spre bine”.

Evoluția este un proces de transformare, care nu urmărește scopul de ”a produce un animal mai bun”, evoluția nu are scop. Scop poate avea doar cineva conștient, cineva care gândește. Evoluția este un proces care nu are scop, tot așa cum nu are scop ploaia, vântul sau erupția vulcanică. Atât ploaia cât și vântul produc anumite efecte - dar efectele nu erau scopuri definite din start, ci sunt doar consecințe a procesului.

Persoana care se întreabă ”de ce maimuțele nu se transformă în oameni” îl vede pe om ca o versiune mai bună a maimuțelor, iar pe maimuțe - ca o versiune mai ”rea” a oamenilor (pentru că nu sunt atât de deștepte, umblă dezbrăcate, nu au telefoane mobile, etc).

Este foarte ușor să cazi în capcana antropocentrică, imaginându-ți că omul este apogeul evoluției, desăvârșirea spre care tinde orice maimuță sau altă specie de pe planetă. Nu este așa. Evoluția adaptează o specie la un anumit mediu, sub presiunea anumitor constrângeri. Unele aspecte în care maimuțele ne depășesc pe noi sunt abilitatea de a urca în copaci, sau forța fizică. Dacă ”superioritatea” ar fi fost definită ca ”măiestria de a trăi în copaci”, atunci maimuțele ar fi fost cele mai bune.

Un delfin este adaptat la viața în apă, înoată bine și savurează viața în mediul acvatic. Un om nu ar rezista mult timp dacă ar trăi în mediul unui delfin - ar muri de foame, sau de frig sau de oboseală. Înseamnă asta oare că delfinii sunt mai buni ca oamenii? Da, dar numai dacă ”mai bun” e definit ca ”adaptat la viața în mediul acvatic, și anume în nișa ocupată de delfini”.

Astfel, concludem că fiecare animal este ”apogeul evoluției” în nișa pe care o ocupă.

Revenind la maimuțe, dacă actualmente ele sunt supuse anumitor constrângeri - ele se transformă. Dar în ce se transformă? Răspunsul acesta îl vor ști acei care vor trăi pe această planetă peste câteva milioane de ani. Din perspectiva noastră, a oamenilor veacului 21, maimuțele rămân maimuțe.

Pentru acei care citesc acest text în secolul 21000, vă rog să folosiți mașina timpului ca să veniți la noi și să ne spuneți în comentarii în ce s-au transformat maimuțele, dacă s-au transformat.

Un scenariu imaginar despre protomuțe

Milioane de ani în urmă pe Pământ exista o specie de animale, convențional o voi numi ”protomuță” (acest nume conține ”om”, seamămă cu ”maimuță” iar prefixul ”proto-” arată că a fost ”precursorul” cuiva, așadar - e potrivit). În urma proceselor naturale pe care le observăm și astăzi, precum mișcarea plăcilor tectonice, schimbarea climei sau concurența cu alte animale - populația protomuțelor s-a fragmentat. Fiecare submulțime pe parcursul timpului era supusă unui set diferit de probleme și constrângeri.

Acei care au migrat la nord, trăiau într-o climă din ce în ce mai aspră și găseau hrana mai dificil.

Protomuțele rămase în locul original continuau să beneficieze de darurile vegetației și aveau mâncare abundentă, rareori se culcau flămânde (spre deosebire de protomuțele de la nord), iar ziua beneficiau de umbra copacilor.

Între timp, ridicarea nivelului oceanului a dus la aceea că o vale a fost inundată. Cîndva acolo curgea un rîuleț de talie mică, pe care îl puteau trece fără dificultate protomuțele și alte animale. Însă în urma inundației trecerea a devenit imposibilă pentru toate animalele, cu excepția celora care pot înota sau zbura. Locul unde curgea rîul a devenit o strâmtoare, iar partea ”desprinsă” de restul pământului a devenit o insulă.

O parte din protomuțe era pe insulă la momentul ”despărțirii”. Spre fericirea lor, vegetația pe insulă era abundentă și ele nu au murit de foame. Mai mult ca atât, ele au scăpat de niște prădători mari care permanent persecutau protomuțele de pe continent, așadar despărțirea asta a fost una care le-a prins bine.

Protomuțele insulare își puteau permite să crească mai mari și mai grele. În contrast, acelea continentale nu beneficiau de acest lux - ele trebuiau să fie sprintene, ca să poată fugi de la prădători sau să se salveze urcând în copaci. Așa era în toate vremurile dinainte de fragmentare.

În acest exemplu vezi că protomuțele originale s-au divizat în 3 grupe, fiecare dintre ele fiind supusă diferitor presiuni:

- cele nordice luptă cu frigul și absența hrănii
- cele continentale trebuie să fie ușurele și mobile ca să nu devină hrana carnivoarelor
- cele insulare nu înfruntă nici frigul, nici foamea și nici vânătorii

Mai lasă să treaca câteva milioane de ani. Între timp plăcile tectonice s-au deplasat și mai mult, iar generațiile de protomuțe au trecut printr-un proces de selecție care favoriza indivizii cu anumite trăsături.

Dintre protomuțele nordice, cel mai bine se simțeau acelea care aveau blana un pic mai lungă - le ținea cald; și care puteau acumula energia în formă de grăsime - pe care se bazau atunci când era puțină hrană. Protomuțele care nu aveau aceste caracteristici nu trăiau mult timp și rareori reușeau să se împerecheze, astfel genele lor nu se transmiteau în următoarea generație. În contrast, protomuțele blănoase și grase se înmulțeau cu succes și genele care determinau lungimea blănii și abilitatea de a acumula grăsime au căpătat o răspândire mai largă.

Pe frontul continental, doar cele mai sprintene protomuțe supraviețuiau până la vârsta de adult, când erau gata să facă urmași - transmițîndu-le genele care determină agilitatea și dimensiunea redusă a corpului. Protomuțele grase și neîndemânatice erau mâncate de prădători fioroși înainte ca acestea să reușească să lase urmași. Genele cele mai răspândite au devenit acelea care produceau cele mai sprintene protomuțe.

Și protomuțele insulare s-au transformat. Dar în ce mod? Gândește-te tu. Ce constrângeri apăsau acele protomuțe? Cu ce probleme se confruntau ele? Foamea? Prădătorii? Abundența altor protomuțe insulare? Lipsa de spațiu? Ce fel de schimbări le-ar adapta la aceste noi circumstanțe?

***

Peste încă câteva milioane de ani, transformările s-au acumulat, și dacă te uiți la aceste trei tipuri de protomuțe - ele nu se aseamănă deloc între ele. Doar noi știm că ele de fapt sunt înrudite pentru că am urmărit migrațiile și schimbările; respectiv știm că ele au un strămoș comun - protomuțele. Dar pentru cineva care nu a avut privilegiul nostru de a fi observator - legătura nu este evidentă și ei le-ar putea numi Vorpik, Zhurbaush și Methad.

Desigur, locurile populate cândva de protomuțe sunt împânzite de schelete. Și acei care nu au fost observatori pot să dezgroape rămășițele din diferite regiuni și să reconstruiască calea parcursă de protomuțele nordice (sau Vorpiki, cum li se mai spune astăzi).

La fundul strâmtorii, care cândva era uscat, și pe insulă - tot se găsesc schelete de protomuțe, mai ales dacă te uiți mai adânc în pământ. Straturile mai apropiate de suprafață practic nu conțin protomuțe, dar conțin schelete care par a fi intermediari între protomuțe și Methade.

Cu Zhurbaushii situația este un pic mai dramatică. În urma unei erupții vulcanice mari, scheletele de protomuțe continentale au fost acoperite cu lavă și distruse. Asta creează impresia că Zhurbaushii au apărut ”din nimic”, de parcă au fost teleportate de pe altă planetă! Poate fi considerată absența scheletelor intermediare ca dovadă a faptului că astfel de schelete nu există și nici nu au existat în principiu? Dar poate undeva zace un schelet de protomuță continentală, care așteaptă să fie dezgropat de un viitor paleontolog care citește acest articol?

De asemenea, e posibil că undeva acum trăiesc chiar și protomuțele în forma lor originală. Nefiind presate de circumstanțele care au provocat formarea protomuțelor continentale, nordice și insulare, acestea au rămas în forma lor originală până astăzi.

Într-o lume paralelă, protomuțele originale ar fi putut dispărea fără urmă, fiind nimicite de un tsunami.

Răspunsuri hazlii

Întrebarea de la care am pornit poate fi răspunsă și în alte moduri, eficiența acestui gen de răspunsuri depinde de umorul interlocutorului.

• Dacă australienii și americanii albi au provenit de la europeni, de ce mai există europeni?
• Dacă australienii și americanii albi au provenit de la europeni, de ce europenii rămași nu se transformă în australieni?
• Dacă australienii și americanii albi au provenit de la europeni, de ce europenii rămași nu se transformă în americani?

Exemple actuale

Istoria imaginară este derivată din exemple pe care le observăm pe planeta noastă:

• Poate ai văzut că avem clădiri construite din cotileț - acele blocuri conțin fragmente de scoici în abundență. Aceasta ne sugerează că în trecut pe teritoriul actualei Moldove era un ocean, sau o mare.
  
  
• Coasta de est a Americii de sud se aseamănă cu conturul litoralului de vest a Africii - ca două fragmente din același puzzle. Aceasta ne sugerează că în trecut continentele erau unite și nu întotdeauna erau despărțite de ocean.
  
  
• În 2005 într-un pustiu din Etiopia s-au format în decurs de câteva zile s-a format fracturi de peste 50km, ceea ce marchează începutul divizării continentului African.

Errata

În cazul dacă se descoperă inconsistențe sau erori în textul de mai sus, ele vor fi menționate aici.