Niciodată n-am avut coşmaruri,
şi-n vis zburam, păşeam pe nori...
Dar într-o zi de primăvară,
am învăţat cum e să ai fiori.

Pleoape grele dimineaţa
ca o ancoră m-au legat,
nu pot să mişc un ochi, o mână,
şi gândul e încătuşat.

Cu ciob de sticlă-i presurată,
podeaua moale de cândva,
păşesc încet, scrâşnindu-mi dinţii...
Nici pe Jupiter nu-i aşa!

Afară e o junglă densă,
sau poate e un labirint?
De cicatrici e plin asfaltul,
iar aerul e ruginit.

Suflarea-mi taie ca o lamă,
al teiului intens miros.
El mă sufocă şi mă strânge,
plămânii mi se-ntorc pe dos...

Cu limbi de foc se umple cerul,
privesc al soarelui apus -
mă doare, arde şi retina-mi,
dar nu găsesc un loc de-ascuns...

Eu fug de lume şi de mine,
în cuşcă intru sângerând.
Răpus, mă-ntorc din nou în vis,
eter în mână încălzind.

Română • Poems • Leave a comment